După-amiaza zilei. În aerul condiţionat din sala aeroportului Chişinău rememorez – cum, retro-senzitiv? – aerul necondiţionat, absolut liber al iernii de acum 30 de ani din spaţiile baltice: în decembrie 1982, inclusiv la Crăciun, eram într-un periplu cultural prin Lituania şi Estonia. De data aceasta voi ajunge şi la Riga, capitala celei de-a treia ţări baltice, Letonia, însă doar pentru a lua de aici avionul spre Vilnius. Iar în memorie capitala lituaniană îmi apare cu mai puţine repere distincte, după care să refac o atmosferă sau o stare de spirit de acum trei decenii. Probabil, e din motivul că Vilniusul era oarecum „depersonalizat” de cuvertura de zăpadă ce uniformiza reliefurile arhitecturale, cromatica urbei. Însă ceea ce ţin minte îmi apare totuşi distinct pe ecranul memoriei, în special două turnuri – cel al lui Gediminas, în cărămiziul vertical al cărămizilor din care a fost ctitorit, aflat pe culmea din centrul capitalei, şi tot în centrul Vilniusului, dar oarecum… în vale, cum zicem noi, turnul alb, cu ceasuri pe patru laturi, din faţa catedralei. Pe aici, în perimetrul celor două turnuri care, de altfel, se află la o distanţă de puţin peste o sută de metri unul de celălalt, ar fi şi centrul Vilniusului cu, dimpreună, partea sa veche şi cea modernă. Şi dat fiind că nu sunt prea superstiţios, las să mă încerce şi amintirile despre vizita la Muzeul Dracilor din Kaunas pe care o făcusem atunci, spre sfârşit de an 1982.

Astăzi, cu ce ocazie spre Lituania? Sunt unul din cei 10 invitaţi-participanţi, din tot atâtea ţări, la celebrul festival – e deja la a XL-a ediţie! – (transcriu de pe invitaţia-program) „Poezijos pavasaris”, pre limba noastră – „Primăvara poeziei” ce se desfăşoară, în plan naţional, începând de pe 13 mai, noi, „internaţionalii”, incluzându-ne în manifestări în ce-a de-a doua săptămână a sa, 22–27 mai.

Eu plec cu o zi avans („De vii mai înainte, nu te lăsăm noi în stradă”, îmi scrisese cu o nuanţă de umor Donatas Petrošius, directorul de la relaţii internaţionale al Uniunii Scriitorilor din Lituania), deoarece compania „Air Baltic” are zboruri din Chişinău peste o zi, iar ziua-sincopă s-a dovedit a fi chiar cea de 22 mai, când sunt aşteptaţi invitaţii.

Până la îmbarcare mai e timp, aşteptăm. Un tânăr mă roagă să-i fac o poză-două, întinzându-mi aparatul de fotografiat. Luăm capăt în vorbă. Unde merge? „La Surgut”, zice, şi eu bineînţeles mă mir: există zbor Chişinău–Surgut? Păi, dacă tânărul e cu biletul la mână, sigur că de aici se zboară direct în Siberia. Înseamnă că mai este, mai este lume de pe la noi acolo, dincolo de Ural… Îmi amintesc că, prin anii 1990-1991, când se mergea spre independenţă, tirajul revistei pentru copii „Steluţa” din Chişinău se pomenise cu aproape 30 de mii de abonaţi în… Siberia! Să-ţi imaginezi câte tinere familii de basarabeni munceau în acele întinsuri nu prea prietenoase… Iar tânărul cu care discut e din Edineţ, din satul Fântâna Albă. „De unde-i şi scriitorul Andrei Strâmbeanu”, precizează el. Ce face la Surgut? De toate. A fost şi concediat de la locul de muncă (reduceri de personal), s-a angajat în altă parte, sau electrician sau lăcătuş, nu reţin exact. E cu soţia, aşteaptă un copil acolo, în „capitala petrolieră” a Rusiei. Păi, se mai nasc, se mai nasc români în Siberia… Iar colegul A. Strâmbeanu îmi spunea că şcoala din satul său de baştină e pe cale de dispariţie, nu mai sunt copii pentru băncile ei…

Îmbarcarea. Reporterul „din mine”, poate chiar reporterul care mai sunt (asta e, consecinţele profesiei impregnată în firea mea de foarte demult: încă de pe când eram student la cursul trei, fusesem angajat într-o redacţie sadea, „Tinerimea Moldovei”) reţine detalii uşor… neobişnuite. Spre exemplu, pe scara avionului constat că vom zbura cu un „Bombardier Q 400”. O fi o aeronavă, construită iniţial ca una de luptă, apoi, în urma dezarmării (e drept, nu tocmai generale; ruşii o mai ţin pe vechi, ca şi în ortodoxie), a fost reutilizată pentru civilie? Curiozitatea mea nu a durat mult: când iau loc în avion, în buzunarul fotoliului din faţă găsesc mai multe pliante şi reviste informative, inclusiv cu date despre „Bombardier…” care, da capo, nu a avut nimic cu milităria (cu… războiul stelelor). E, pur şi simplu, o navă absolut paşnică, concepută ca atare dintru început, de mai multe modele, „Q 400” apărând pe linii acum 12 ani. Zboară cu 585 de kilometri pe oră, plafonul maxim fiindu-i de 7 600 de metri. Modelul cu măşti de oxigen care, în caz de necesitate, cad din tavanul cabinei, atinge înălţimea de 8 200 de metri. Al nostru e din cele… cuminţi, fără măşti (să nu ajungem a juca teatrul… groazei!). Iar eu sunt unul din cei 78 de călători luaţi la bord(-ul ful).

Curioasă şi lumea asta pruto-nistreană! Dacă unul din tineri pleca spre Siberia, vecinul meu de fotoliu, Mihai Munteanu, e un june politician, la PD, ce ţine calea cerului spre Suedia, la o conferinţă „de specialitate”. De parcă unii basarabeni se văd nevoiţi să zboare spre… trecut, în Siberia, alţii, iată, o iau spre viitor. Condrumeţul/ conzburătorul meu e angajatul unei bănci din Căuşeni, merge la „schimbul de experienţă” politică împreună cu o colegă, Liliana Grigoraş, care e şi preşedinta organizaţiei de tineret PD din raionul lor. Apoi doi seniori ai acestei formaţiuni politice, unul dintre ei fiind primarul de Căinari, celălalt – un domn (sau poate… tovarăş; la PD lucrurile nu sunt tocmai clare), şef de delegaţie, din Chişinău. Ne aflăm în acelaşi avion, deoarece aeroportul Riga este unul de tranzit spre multe alte destinaţii europene. Mihai zboară pentru prima oară în viaţă, dar, precum se ţine, e în toate un tânăr dezinvolt, netimorat de cine ştie ce lucruri ce nu i se mai întâmplaseră până la acest moment. Nu mai ştiu dacă este interzis (pe vremuri – era) să fotografiezi din avion, iar tânărul politician îşi tot reglează distanţa „Nikon”-ului său şi ia cadre de acolo, de jos, sau pur şi simplu din nori, de deasupra acestora.

După vreo oră de zbor, peisajul e de-a dreptul impresionist! Prin verdeaţa primăverii, prin întinderi de păduri – fel de fel de figuri galben-deschise! Nenumărate câmpuri, parcele de rapiţă în floare. În faţa acestor privelişti fantezist-geometrice, dar şi suculent-vegetale (se înţelege asta chiar şi de la peste 7 kilometri înălţime), impresioniştii, poantiliştii de cândva (cei de astăzi sunt favorizaţi, putând urca oricând într-un avion) ar fi înmărmurit un timp cu pensula înţepenită în mână, după care, fascinaţi, într-o efervescenţă creatoare irepetabilă, ar fi prins să descompună vastele pete de culoare în puncte şi liniuţe de nuanţe cromatice pure, mozaicându-le ingenios, pentru ca din amestecul lor optic să rezulte tonalităţile jinduite. Panoramarea expresionistă cu galbenul deschis al rapiţei în lină înflorire durează aproape două ore, pentru că zborul e peste plaiuri prielnice acestei culturi crucifere – beloruse, lituaniene (de la Riga-dispeceră avem a ne reîntoarce spre Vilnius). La decolarea spre capitala lituaniană, un loc anume al imensului aeroport leton îţi oferă priveliştea lugubră a unui cimitir… aero-terestru de tehnică de zbor sovietică aflată într-o stare deplorabilă, adunată cam la întâmplare într-un careu-ţarc: elicoptere „pe coapse” cu stele roşii, mari, ce au prins deja a rugini; avioane de luptă care acum vreo treizeci de ani îi îngrijorau, credeau generalii roşii, pe cei din NATO, chiar dacă nu era deloc aşa. Eu presupun că respectiva expoziţie e una cu intenţie, lăsată special în ochii lumii, în ochii turiştilor occidentali tot mai numeroşi în călătoriile lor prin ţările baltice. Ar fi şi aceasta o atitudine faţă de defuncta URSS ce ne-a ţinut sub cizmă; un răzbun pe regimul nebun.

La ieşire din aeroportul din Vilnius, aveam să trăiesc o mică nedumerire: pe toate filele de hârtie cu numele celor aşteptaţi de cineva nu găsesc şi scumpul meu cognomen. Ah, dar iată-l! Vorba e că toate celelalte erau printate cu litere mari, cărbunii, pe când prenumele meu scurtisim e unul încondeiat pictural, aş spune, cu litere mari, unduite: chenar brun şi… „alburn”-miez galben, amintind – să vezi! – culoarea câmpurilor de rapiţă peste care am zburat. Coala A4 o ţine în mâini colegul care mă asigurase că mă va aştepta: Donatas Petrošius.

Hotelul „Ambasador” de pe bulevardul central Gediminas. De la locul de cazare până la sediul Uniunii Scriitorilor nu ar fi decât vreo 50 de paşi. Iar în dreapta, de asemenea nu prea departe, la capătul de est al bulevardului văd – revăd după 30 de ani – turnul cu ceasuri din faţa catedralei. Revăd centrul Vilniusului prin care, însoţit de generosul meu tânăr coleg Petrošius, prind a colinda. Prin partea veche a oraşului, unde încerc prima umbră de nedumerire: eu credeam că Lituania ar fi deja în zona euro, dar nu e, astfel că trebuie să schimb euro în litas, monedă naţională, lucru care însă se dovedeşte imposibil la această oră (aproape de 20), pentru că băncile sunt deja demult închise, iar – surpriză! – exchenge-urile stradale, pe care în Chişinău sau Bucureşti le întâlneşti la fiecare 50-100 de metri, aici par a lipsi cu… desăvârşire! Bineînţeles, nu e chiar aşa, însă ele sunt extrem de puţine chiar şi într-un oraş atât de turistic, precum Vilniusul. Prin urmare, sau foloseşti cardul bancar, sau aştepţi până mâine dimineaţă, să se deschidă băncile şi foarte rarele puncte de schimb valutar. Numai că, fiind împreună cu Donatas, bineînţeles că nu te pierzi. Stăm la o terasă, ne bem berea, mâncăm ceva. Apoi o luăm din nou agale prin oraşul vechi, discutăm de una, de alta, inclusiv despre ceea ce spune tânărul meu coleg lituanian: „Pe aici pe la noi, problemele nu se trag atât de la Adam, cât de la Potsdam”. E de înţeles, nu? Da, e vorba de Conferinţa de la Potsdam din iulie-august 1945, la care „curajoasele” forţe aliate cu URSS – SUA şi Anglia le-au lăsat sovieticilor Statele Baltice, precum şi Moldova Estică… Deci, şi problemele noastre tot de pe acolo încep, dragă Donatas…

Uitasem să spun că acest tânăr coleg lituanian la aeroport m-a întâmpinat cu un perfect articulat româneşte: „Buna ziua!” Bună să-ţi fie inima! Donatas a vizitat România acum nu prea mulţi ani, la un festival de poezie. A fost cazat „La Cetate”, la Mircea Dinescu. I s-au tradus în româneşte şi câteva poeme, dar nu a memorizat numele translatorului. Şi acest tânăr poet (are 34 de ani) îmi aminteşte de, să zic, prima mea întâlnire pe viu cu Lituania; îmi aminteşte de un alt poet de acum 36 de ani cu care, în toamna anului 1976, ne-am întâlnit în Tadjikistan, la un festival al tinerilor poeţi din republicile sovietice unionale: Antanas A. Jonynas. „În prezent, el este chiar preşedintele Uniunii Scriitorilor”, îmi spune Donatas calm, în spirit perfect baltic – da, calm, – ceea ce pe mine mă… mă scoate din ţâţânile emoţiei! Eu şi Antanas fusesem repartizaţi să cutreierăm regiunea Kuleab (munţii Pamir), de la hotarul cu Afganistanul. Ne întâlneam cu cultivatorii de bumbac (e drept, pe atunci câmpurile de „aur alb” fuseseră deja recoltate, însă eram duşi pe la întreprinderi în preajma cărora stăteau adevărate coline din puf de bumbac). Ne însoţeau cadre de partid de cel mai înalt nivel, pentru că – nu?! – eram fruncea tinerei literaturi sovietice şi trebuia să fim trataţi ca atare). Până poimâine, Antanas-preşedintele se află în Elveţia, pare-se, de asemenea la manifestări literare, astfel că ne vom vedea joi, astăzi fiind marţi. După care voi reveni cu detalii memorabile din acea călătorie a noastră, când ne-am şi împrietenit, acum mai consemnând doar atât: amfitrionii noştri tadjici, chiar dacă turnau vodca nu din sticlă, ci din ceainic (o precauţie sau poate ceva legat de religie), s-au dovedit şi ei să nu ducă „paharul la ureche”, cum se spune, astfel că, la vilele de partid unde eram cazaţi, agapele se derulau în cel mai lent şi serios mod posibil, trecând spre orele mici. Iar odată, culcându-ne târziu şi cam obosiţi, dimineaţa ne-am trezit cu tencuiala din tavan pe plăpumile noastre! Asta e: fusese un puternic cutremur de pământ, pe care noi, însă, tinerii poeţi lipsiţi de griji, nu-l resimţisem… Pe atunci eram şi mai tineri decât noul meu prieten Donatas Petrošius (de cele mai multe ori, poeţii se împrietenesc… de la prima vedere).

Fugitiv, rememorez ce mi s-a mai întâmplat mie în spirit lituanian de la acea întâlnire cu Antanas. Bineînţeles, în primul rând lecturi. Cine?... (Rămân la discuţia cu Donatas). Celebrul, pe atunci, Eduardas Miezelaitis. Rostesc acest nume, pomenindu-mă, imaginar, în „amurgul zeilor”, la detronarea „foştilor”, tânărul coleg lituanian spunându-mă că, pe lângă modernismul de faţadă al poeziei acestuia, Miezelaitis e considerat un colaboraţionist la nivel ideologic cu ocupantul sovietic. Ne oprim aici… Pentru a trece la un alt poet pe care îl citeam cu interes: Justinas Marcinkevičius. De data aceasta Donatas nu-şi poate ascunde simpatia. Da, şi lui Marcinkevičius începuseră să i se caute hibe, neconcordanţe de biografie, atitudine, comportament în perioada sovietică, dar şi în timpuri de întoarcere de filă a istoriei, „cercetându-i-se” minuţios orice pas, orice gest, orice cuvânt din perioada când a început lupta făţişă pentru independenţa ţării şi ulterior. Presa mai şi inventa, ceea ce a afectat poetul, dar, drept concluzie pe care o poate trage însuşi cititorul, reţin spusele lui Donatas: „Dacă ar fi dorit, dar nu a acceptat, ar fi putut să ajungă preşedintele Lituaniei… La înmormântarea sa oamenii stăteau în rând kilometri întregi…” Iar poezia lui Justinas Marcinkevičius face deja parte din patrimoniul clasic al literaturii lituaniene, e prezentă în marile biblioteci ale lumii.

Între timp (şi răstimp de peste trei decenii), ce mi s-a mai întâmplat în spirit lituanian? Nu pot să nu-mi amintesc fără efort că am tradus din poezia celeia, care, ca pseudonim, îşi luase numele râului Neris (Neman), ce străbate Vilniusul: Salomeja Nëris (născută Bačinskaitë). Publicasem ceva, ?n 1984, când se împlineau 80 de ani de la naşterea ei, apoi am plasat un amplu grupaj de traduceri într-o antologia de lirică universală feminină. Iar acum un an mi-a scris poetul Vladas Braziűnas (ne cunoscusem la o bienală a poeţilor la Moscova, în 2009), rugându-mă să-i traduc un grupaj de poeme, dat fiind că Ambasada Lituaniei în România îl invită la manifestări culturale; va avea lecturi în Piteşti şi la Muzeul Literaturii, astfel că ar vrea ca versurile sale să fie pe înţelesul consângenilor noştri. La rândul său, Vladas a tradus poeme de-ale mele, pe care le regăsesc, iată, în almanahul festivalului „Primăvara poeţilor”, pe care mi l-a oferit Donatas. (Apropo, poezia lituaniană am cunoscut-o şi prin două antologii, apărute una la Chişinău, alta la Bucureşti, avându-i de traducători pe Ion Vatamanu şi Aurel Covaci, una în 1981, cealaltă – în 1988, şi de care voi aminti-vorbi la întâlnirile mele de aici.)

Pe la ora 23, ne despărţim, Donatas rostind perfect româneşte „Noapte bună!”, ceea ce ne face însă să ne reţinem câteva minute, eu întrebându-l dacă în scurtul său sejur românesc a reuşit să înveţe mai multe cuvinte „autohtone”. „Da, cunosc mai multe, însă la modul atomizat, disparat, venindu-mi greu să le unesc înde ele”. „Bine, o voi face eu în locul tău”, zic, zâmbindu-ne şi strângându-ne mâna. Şi chiar o fac în acest jurnal.